noiembrie | 2012 | "albastru de..."

„Povestea prietenului meu” – fragment

Cum să descriu tăcerea? Cum să descriu sunetul?

Prietenul meu este surd. Așa s-a născut. În cazul lui, medicina a fost neputincioasă.

Pentru el, cuvântul exista doar în scris. Aș fi putut învața limbajul semnelor, dar primul lucru pe care mi l-a spus a fost: ” nu vreau să schimbi nimic!”

Convorbirile noastre, dincolo de priviri și de gesturi, se consumă pe carnețele de notițe.

Caligrafia cuvintelor noastre s-a modificat în timp, a devenit din ce in ce mai subțiratică, o linie ondulată, aproape continuă.

„Pentru că nu aud, îmi închipui că toată lumea tace. Dar despre tăcere nu știu nimic. Știu, în schimb, ce înseamnă strigatul. Și atunci, îmi închipui că toate lucrurile strigă.

Câteodată asociez sunetul cu o culoare. Alte ori, îmi pare a fi transparent.

Ah, cât de mult aș vrea sa-ți aud vocea!”

…………………………………………………………….

……….

La primul concert la care a venit, am avut emoții … De atunci, e nelipsit.

Comentariile lui sunt incredibile!

– Cum faci? Nu dai greș niciodată!

– Privesc! …Nici nu știi cât de caraghios este un solist care cânta prost! E dizgrațios. E grotesc. Atitudinea lui te înstrainează . Păcat. Artiștii adevarați sunt rari ca și sfinții și îi recunoști tot după aura! …

În sala de concert mă simt în largul meu. Până începe concertul zâmbesc. În dreapta, în stanga. Apoi, toată lumea tace. Pentru mine, tăcerea continuă. Dar este un alt fel de tăcere…”

„Povestea prietenului meu” – fragment

g.mihăiță david

http://invitatielaortodoxie.wordpress.com/2013/06/05/ciprian-porumbescu-a-adormit-ca-un-sfant/