"albastru de…"

Atenționare! Nicio lucrare (grafică , literară sau fotografică ) nu poate fi preluată decât cu acordul artistei sau cu specificarea sursei ! http://cuvantortodox.ro/2015/02/09/drepturi-de-autor-si-internet/ Gabriela Mihaita David

Mandru – Imparat sau povestea iubirii – Povesti pentru Antoine (oamenilor mari… care nu imbatranesc niciodata)

Lasă un comentariu

20130217_200907

”… a fost odata ca niciodata un imparat pe nume Mandru- Imparat.

Mandru, pentru ca in vremurile acelea, mandru era sinonim cu frumos, cu bun, cu intelept, cu iubit si imparatul chiar avea toate aceste calitati si era iubit de toti supusii lui.

Acest imparat traia fericit impreuna cu credincioasa lui sotie care ii daruise trei fii.

Desi erau fiii aceluiasi tata si a aceleiasi mame, cei trei baieti nu semanau deloc intre ei.

Cel mare era de o frumusete nemaiintalnita, dar prost nevoie mare! Tandalea toata ziua si nu era in stare sa lege doua vorbe.

Mijlociul era had de urat, dar, pe cat era de urat, pe atat era de destept si de credincios, incat ii intrecuse, de departe, pe toti inteleptii imparatiei, care, de altfel, nu mai aveau ce sa-l invete, caci el stia si lucruri pe care ei nu-l invatasera niciodata…

Iar mezinul nu era nici prea frumos, dar nici urat, nici prea destept, dar nici prea prost, un flacau de nadejde, cum erau multi in imparatie.

Nimeni n-a putut sa-i dezvaluie imparatului cauza pentru care fiii lui erau atat de diferiti… in vremea aceea  nu se cunostea nici puterea vrajilor, nici a blsetemelor, la nasterea lor nu asistasera ursitoare – in toata povestea, de altfel, nu va fi vorba nici despre zmei, nici despre balauri, nici despre babe-cloante sau harapi…

Vremea trecea si imparatul devenea tot mai ingrijorat, caci imparatia trebuia sa fie lasata mostenire primului nascut, care, pe deasupra, mai trebuia sa-si gaseasca si o sotie, asa cum cerea legea, iar lucrul acesta parea cu totul si cu totul  imposibil.

Ce n-a facut imparatul?! A organizat petreceri cu mese imbelsugate, cu dansuri si jocuri de tot felul, dupa care se dadeau in vant fetele mai -marilor dregatori, le-a invitat pe acestea sa locuiasca, impreuna cu familiile lor, cu slujnice si cu servitori, la castel, doar, doar, vazandu-l vreme mai indelungata pe printul cel frumos si prost, acesta sa-i pice vreuneia cu tronc.

Dar  n-a fost chip! Niciuna dintre fete nu s-a indragostit de print, atat de neindemanatic si de natang era, iar imparatul, fiind un imparat drept si intelept, nu putea decat sa recunoasca, in sinea lui, ca fetele aveau dreptate.

Chibzui multa vreme si hotari, cu durere in suflet, ca printul cel mare trebuie sa lase imparatia si sa plece in lume. Aveau sa-l astepte… poate ca, hoinarind si colindand pamantul in lung si-n lat, pana la urma, isi va gasi si o sotie  si mintile…. poate ca, intr-o buna zi, avea sa se intoarca si avea sa devina imparat in locul tatalui sau, poate…. dar toate acestea pareau foarte indepartate si greu de crezut.

Il insotira  pe printul cel frumos si prost pana la marginea imparatiei, doar cu o bocceluta cu de-ale gurii, pe jos, caci nu era in stare sa incalece un cal…. si printul rataci asa, o vreme, prin locuri pustii, fara sa fie pandit de vreun pericol real, doar prostia, fiindu-i cu adevarat dusman, caci de-abia nimerea gura cand ii era foame si de-abia deosebea ziua de noapte, frumusetea nefolosindu-i la nimic.

Cum era de asteptat, dupa zile intregi de umblat incoace si incolo, hamesit de foame si de sete, cand proviziile i se terminara si puterile il parasira, se prabusi lesinat, la marginea unui lac.

*

In acel loc, chiar la marginea lacului, traiau singuratice, trei surori.

Ramasesera orfane de mici si invataserasa sa se descurce singure, ingrijindu-si mica lor coliba, in jurul carei incropisera o gospodarie. Erau frumoase si mladii ca trestiile care cresteau pe apa si la fel de gratioase ca lebedele care pluteau pe lac.

Intr-o zi, cand tocmai se pregateau sa se scalde,  il gasira pe tanarul print, cazut in iarba  si se grabira sa-l duca, tarandu-l incetisor, pana la coliba.

Il asezara pe un pat de muschi si intelesera ca tanarul nu era decat foarte obosit si ca, ingrijindu-l, isi va reveni in simtiri. Bineinteles, nu scapase ochiului lor ager, frumusetea tanarului, dar, doar uneia dintre fete i se intampla sa fie atrasa intratat de print, incat, cateva zile mai tarziu, pe cand surorile ei trebaluiau pe afara, intra in odaia in care se afla acesta, il privi indelung, ii privi chipul senin, fata linistita, micul suras din coltul gurii si, fara sa stie de ce, se apleca si il saruta.
Va amintesc, nu era vorba despre nicio vraja, de niciun blestem care ar fi trebuit sa se rupa, niciunuia nu-i fusese sortit acel sarut si totusi, sarutul acela il trezi pe print, nu numai din lesinul in care cazuse, ci si din trecuta lui viata de prost si de natang si deveni, dintr-odata, un tanar cu mintea agera si patrunzatoare.
Ramase toata vara alaturi de fete… in sfarsit, cand toamna isi anunta primele zile si fetele se pregateau sa culeaga roadele sacacioasei lor gospodarii, printul, care pana atunci nu le suflase o vorba despre originea lui, le povesti totul, de-a fir a par, si le ruga sa-l insoteasca… impreuna aveau sa gaseasca imparatia lui Mandru – Imparat, pe Mandru – Imparat insusi, iar fetele se invoira.

*

A fost o calatorie usoara, fiindca printul, in ratacirile lui, nici nu batuse prea mult drum si imparatia era pe-aproape…
Mare fu uimirea imparatului, cand printul, insotit de cele trei fete, se infatisa la poarta castelului, cand il imbratisa si printul ii raspunse cu grai limpede si curgator!
Tristetea, care cuprinsese imparatia de la plecarea printului, se risipi….

Ce a urmat e lesne de inteles, aproape ca nu mai trebuie povestit. Va povestesc, totusi:
….printul mostenitor s-a insurat cu fata care il sarutase pe furis, printul mijlociu, cu una dintre surori, careia, uratenia lui ii parea cea mai incantatoare frumusete, iar mezinul, cum era si de asteptat, cu ce-a de-a treia.
A fost o nunta ca in povesti, care a durat, nu trei zile si trei nopti, ci sapte, Mandru – Imparat i-a lasat, dupa datina, tronul, printului cel mare si au trait fericiti pana la adanci batraneti.
Dupa acesta formula, chiar ca n-ar mai fi nimic de adaugat, dar eu vreau sa va mai spun doar atat:
…… in decursul lungii lor vieti fericite, in timpul in care treburile imparatie le-o permiteau, se intorceau  cu totii, la coliba de langa lac. Poate pentru ca locul era atat de frumos, incat parea un colt rupt din rai, poate ca celor trei domnite le era dor de locul in care crescusera, de lebede, de trestii, de lac… poate. Eu cred insa, altceva… simteau ca locul acela era binecuvantat cu o taina, pe care ar fi vrut sa o desluseasca si doar tanara imparateasa stia ca taina nu era doar a locului, ci si a inimii ei si o pastra ascunsa, ca pe o comoara de mare pret…”

g.mihaita david

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s