„7. Un lucru este cert: in viitor omenirea era mai buna.
Oamenii aveau un singur chip… ma rog, aceleasi doua chipuri. Femeile semanau intre ele ca doua picaturi de apa. Barbatii, la fel. Nu stiu cum au ajuns la asemenea uniformizare, dar lucrul acesta simplifica mult relatiile dintre ei, desi, la prima vedere, ca sa zic asa, parea sa le faca imposibile; niciunei femei si niciunui barbat nu i se parea ciudat sa-si vada chipul multiplicat in milioane de copii, mai tinere sau mai batrane. De altfel, nici nu imbatraneau prea tare, a doua tinerete le era infloritoare si lunga.
Diferenta o facea „amprenta sufletului”, pe care cu totii o sesizau din momentul in care aflau de existenta lor si care ii facea sa se simta unici. Aceasta „amprenta” functiona ca o unda – ii unea sau ii despartea.
Societatea traia echilibrat, fara spasme, disparusera marile razboaie, situatiile conflictuale, dar ceea ce ii facea deosebiti era o realizare fenomenala: comunicarea intre regnuri.
8. Se ajunsese la acest lucru incredibil: puteau sa comunice cu animalele, cu plantele, cu pietrele. Exista o limba universala pe care o intelegeau cu totii, revolutionand tot ce stiam noi despre animalul rational, numit „om”.
N-am niciun fel de dubiu, Iza vorbea cu licuriciul, insemnarile ei nu sunt incercari poetice, ci relatari ale intalnirilor ei.
Am aflat, mai apoi, si despre prietenia ei cu un melc. Il intalnise pe o strada foarte aglomerata, ii auzise glasul mititel si speriat si il insotise pana in iarba:
– Iti multumesc, m-ai salvat si mi-ai salvat si casuta!
– Mi-ar placea o casuta ca a ta, spiralata si frumos colorata!
– Casuta mea este asa cum spui tu, pentru ca in ea imi car visele. Stii, sunt un melc visator…
il escortase de multe ori, desi o costase ore intregi…
9. Viata mea continua. ( inainte – inapoi ?!).
Apareau din ce in ce mai multe dovezi, ca in viitor, da, chiar si pietrele, de le cele mai mici pana la cele mai mari, vorbeau. Omenirea era departe de se linisti, dar incet, incet, isi recupera trecutul din viitor. Apareau organizatii internationale de colectare si stocare a informatiilor; inventatori, regi, filozofi , pictori si muzicieni, ca intr-un puzzle urias, isi recapatau numele, vietile, opera.
Mai staruia insa confuzia, generata de o intrebare la care nimeni nu putea raspunde. Nu se stia daca aceasta curgere inapoi a timpului avea repercursiuni asupra procesului de imbatranire. Se faceau presupuneri, care mai de care mai fenteziste, intre timp (!!!), acele ceasornicelor se invarteau invers pe cadranele lor si savantii ridicau neputinciosi din umeri.
10. Firea mea simpla si neinclinata catre complicatii m-a salvat de bolile de inversare a timpului. Aparusera deja si sacaiau o buna parte a populatiei.
Consilieri si psihologi faceau cu greu fata valului de fobii, cu atat mai mult cu cat cauza lor le era lor insisi motiv de angoasa. Nu stiau cum sa se descurce cu pacientii care sufereau de nou-aparutul „complx invers al lui Narcis” , dintre care unii evitau obsesiv uitatul in oglinda ( nu puteau nici macar sa-si vada imaginea reflectata in geamurile vitrinelor si deveneau, in multe cazuri, violenti ,altii, dimpotriva, nu se mai puteau desprinde de oglinda, pandind ore (in sir!) orice modificare a chipului lor, cauzata de trecerea inversa a timpului.
Se inmulteau si cazurile de spaima – asociata de apropierea animalelor si a plantelor, existau pacienti care sufereau de teama ca nu cumva, cainele lor, care, de altfel, le fusese cel mai apropiat prieten, sa inceapa sa vorbeasca cu voce omeneasca si tremurau ca apucati de friguri, altii sustineau ca animalele si plantele comploteaza deja impotriva omenirii si se refugiau intre pereti goi, de beton, refuzand orice tratament.
11. N-am suflat nimanui niciun cuvant despre Iza.
In primul rand pentru ca tin foarte mult la linistea mea, iar insemnarile ei, oricat de relevante ar fi pentru cercetatori, inseamna cu mult mai mult pentru mine si n-as suporta s-o vad transformata intr-un cobai. In al doilea rand, sunt un singuratic. N-am foarte multi prieteni. Doar cativa… cei care mi-au zambit deschis, fara maxilarele inclestate si ochii ingustati. De aceea, Iza mi-e foarte draga. Sunt sigur ca m-ar asculta cu bunavointa si nu m-ar lua niciodata peste picior.
12. De cateva zile (cam de alaltaieri sau de poimaine !!!) n-am mai primit nimic de la Iza.
Ultima data imi scria despre marturiile unor pietre din pustie. Toate sustineau ca in jurul lor traisera Sfinti, oameni care urmasera cailor lui Dumnezeu, se lipsisera de traiul indestulator al multimii si incercasera sa strabata, cu sufletul lor puternic, drumul spre Rai.
Pe de alta parte, tot zilele acestea (maine , azi , ieri !)… cativa arheologi au descoperit marturisiri ale unor pietre pretioase, fel de fel de rubine, smaralde, safire si diamante, care fusesera incrustate in ferecatura unor carti sfinte, pe care le numeau Evanghelii si care glasuiau despre Dulcele Mantuitor Iisus Hristos si despre Preacurata Lui Maica, despre Rastignire si Inviere…
13. Am tras cu ochiul la cutia postala si inima mi-a tresarit de bucurie. Am recunoscut plicul de mici dimensiuni si scrisul Izei. (Poate va intrebati in ce limba imi scrie. Va voi raspunde cinstit ca nu stiu, dar inteleg tot !)… Il voi citi in parc. E o zi de toamna, calda ca o zi de vara, desi seamana, mai degraba, cu o zi de primavara…
……..
M-am asezat pe banca si am scos plicul din buzunar.
In fata mea, o bunica isi dojenea nepoata:
– Iesi, mamaie, din iarba, ca te murdaresti! Si ce faci cu pietrele alea in mana, nu vezi ca-s pline de noroi? Lasa-le si hai sa mergem!
– Le iau acasa!
Si fetita o zbughi inainte , pe alee .
In urma ei, bunica se stradui sa tina pasul:
– Of, mamaie, tare rasfatata mai esti! Nu faci decat ce vrei tu! ”
g.mihaita david
"albastru de..." 